Jeannete Walls, autoarea cartii Castelul de sticla, s-a nascut la 1 aprilie 1960, in Phoenix, Arizona. A avut o copilarie destul de dificila din cauza lipsurilor si a mutarilor foarte dese ale familiei dintr-un oras intr-altul. La varsta de 17 si-a mutat familia in New York, unde si-a inceput cariera de jurnalist. A absolvit Barnard College si a colaborat cu mai multe publicatii din New York.

Aparuta in 2005, cartea ei de memorii, Castelul de sticla, a fost bestseller New York Times mai bine de sase ani.

Jeannete Walls este de asemenea, autoarea altor doua carti devenite bestseller imediat dupa publicare: The Silver Star si Halfbroke Horses.

An aparitie: 2018

Categoria: Literatura Universala

Colectie: Youngart

Editie: Cartonata

Editura: GRUPUL EDITORIAL ART

Format: 210 x 150 x 24 mm

Nr. pagini: 376

Traducator: Lorena Lupu

Mmm, incerc sa iti spun parerea mea despre aceasta carte si mi-e teama ca ideile mele sa nu fie lipsite de sens ca nu prind contur. Am terminat-o plangand, un plans rabufnit din emotiile pe care mi le-am reprimat pe parcursul citirii acesteia. Stiam de la prima pagina ca citesc memoriile autoarei, dar nu mi-am imaginat ca perceptiile mele se vor schimba dupa fiecare fila intoarsa, ca voi trai un cumul de emotii. Nu mi-am imaginat aceasta explozie.

Aceasta poveste tulburatoare despre viata ei si a familiei sale m-a facut sa imi pun multe intrebari care se incheiau cu ganduri precum acesta: cine sunt eu sa judec?, ca apoi sa imi dau seama ca pasesc in urma aceluiasi sentiment: intelegerea pe care o dobandise autoarea. Si iertare.

Jeannete Wals scrie despre viata iesita din tipare traita impreuna cu familia sa. O viata de nomazi.

O familie formata din doi parinti si patru copii. O poveste tulburatoare despre lipsuri, iluzii, principii. Despre foame si constientizare.

Un tata, Rex S.Walls, cu o remarcabila inteligenta, transforma viata lor intr-o continua calatorie dintr-un loc in altul, pentru un vis care nu devine realizabil, acela de a construi un castel din sticla, pentru a inocula familiei sale ideea ca trebuie sa aiba un spirit liber. Un om care isi invata copiii despre fizica si istorie. Un om care ii invata sa lupte cu demonii, inoculandu-le astfel ideea ca trebuie sa lupte cu teama.

Un tata ce nu reuseste sa le ofere un trai lipsit de griji, decent, deoarece intre perioadele de betie si cele fara de betie, intre slujbele pe care le schimba, din loc in loc si obiceiul de a castiga bani la cazinou, era preocupat de schitele sale pentru acel iluzoriu castel.

Pot sa cred acest lucru, pot sa nu cred ca e doar preocupat de acestea.

Pot sa empatizez. Da, poate sa para ciudat. In definitive, am ramas cu emotia.

O mama care isi invata copiii sa se descurce singuri, invatandu-i ca trebuie sa sufere cand sunt mici ca sa stie sa se descurce cand sunt adulti.

Astfel ca, fiica mijlocie a familiei sufera arsuri pe suprafata corpului la varsta de 3 ani pentru ca mama ei incuraja independenta. Fierbea crenvursti cand focul a cuprins-o.

Aici din nou capacitatea mea de intelegere a luat-o razna si am devenit confuza, bulversata si in neputinta.

O femeie descrisa atat de sincer si fara ranchiuna de propria ei fiica incat gandurile mele au luat-o razna si m-au facut sa incerc sa inteleg. Sa constientizez.

Da, Jannete vrea sa intelegi, nu sa judeci, nu sa asimilezi sentimente de compasiune.

Povesteste cu atata curaj, sinceritate si cu iubire, da cu iubire, incat m-a blocat. Am lasat cartea din mana si mi-am oferit cateva minute sa imi limpezesc gandurile.

– Mami, ajuta-ma! am tipat ingrozita.

Inca mai stateam in picioare pe scaun, lovind focul cu furculita pe care o folosisem pentru a amesteca in crenvursti.

Mama a iesit in fuga si s-a intors cu una dintre paturile acelea din surplusul armatei, pe care le uram pentru ca lana imi zgaraia pielea. A aruncat-o peste mine ca sa stinga flacarile.

…Pe un ton anormal de calm, mama ii explicase ce se intamplase si a intrebat-o daca ne putea duce cu masina pana la spital.

” alti parinti isi faceau griji pentru copiii lor ca ar fi putut fi loviti de fulgere, mama si tata nu au avut niciodata astfel de temeri, ne lasau sa iesim si sa ne jucam in apa calda, care curgea in suvoaie. Fulgere imense, cu descarcari electrice, pocneau din norii josi, iar tunetele scuturau pamantul’.

Ma gasesc si acum intrigata, in timp ce scriu, de modul in care au ales sa traiasca si sa isi educe copiii. Tatal o impingea in apa, obligand-o sa isi invinga teama, mama o responsabiliza cu lucruri pentru adulti, desi ea avea cativa anisori. Acelasi tratament l-au avut si fratii ei.

Am citit o Jannete atasata de fratii ei si responsabila si pentru parinti. O Jannete care a dus in spate povara unei vieti tumultoase, a grijilor pentru toata familia, in timp ce parintii nonconformisti erau preocupati de spirit liber, de visuri nerealizabile.

Faptul ca acesti parinti isi iubeau copiii, intr-un mod nu atat de usor de inteles, obligandu-i la un trai greu pentru a-si hrani principiile, m-a contrariat. O viata a adultilor la alegere. O iubire nonconformista.

Mama spunea intotdeauna ca oamenii isi faceau prea multe griji pentru copiii lor. Iti prinde bine sa suferi la o varsta frageda, obisnuia sa spuna ea. Asta iti intareste trupul si sufletul.

O copilarie tumultoasa, plina de neajunsuri, de dorinta ca alti copii sa nu rada de ea si familia ei. O adolescenta plina de griji, munca, efortul de a-i face pe parintii ei sa isi gaseasca locul. O viata descrisa in cei mai naturali termeni cu intelegere si iertare.

O concluzie ca aceea: fiecare traieste cum ii place.

Pentru ca nu gasesc un rost in a scrie mai mult. Sunt tulburata inca dupa ce am terminat-o.

Atat mi-a mai ramas. Sa inteleg.

Genial ce spune autoarea aici. Nu am facut altceva decat sa simt cuvintele.

Lui John, pentru ca m-a convins ca toti oamenii interesanti au un trecut. Intunericul este o cale si lumina este un loc, Paradisul care nu a existat niciodata si nici nu va fi vreodata, e real.

Daca ai citit cartea, mi-ar placea sa imi spui parerea ta. Ar fi interesant sa schimbam impresii. Stiu ca perceptiile unui om sunt diferite. Mi-ar placea sa le aflu pe ale tale.

Nico 🙂